luni, 31 august 2015

Zoe

Toata tineretea mea s-a invartit in jurul medicilor veterinari si a unor posesori de caini de talie mare: doberman, lup alsacian, dog german. Din nenumarate motive, pe care nu are rost sa le insir aici, nu am fost de acord cu aducerea unui caine in familie. Oricum, daca ar fi fost sa imi iau un caine, acesta ar fi fost unul mare. Un paznic al casei, un caine care sa impuna respect. Nu am inteles niciodata cum pot unii sa-si ia un caine mic. Mai bine o pisica, nu? Asa gandeam. PANA ACUM O SAPTAMANA. Pana acum o saptamana, cand fratele meu, care trebuia sa plece in concediu, ne-a lasat-o pe Zoe.
 Zoe, bichon havanez, cafe au lait.
Si Universul meu s-a intors pe dos. O spun cu mana pe inima: daca, vreodata, prin nu stiu ce minune, ar fi sa-mi iau un caine, bichon havanez scrie pe fruntea mea!
Aceasta jucarie vie mi-a rupt sufletul. Probabil ca e si firea acestei rase, care cauta in permanenta prezenta membrilor familiei precum si centrul atentiei, probabil ca e si sufletelul asta dulce si prietenos care ne-a incantat aceasta saptamana... nu stiu! Dar fata de cainii mari, aroganti si plini de ei, cu personalitate adesea prea puternica, nerecunoscand decat un stapan in casa (cateodata nici pe acela!), tratandu-i pe ceilalti membri ai familiei ca niste tolerati, aceasta catelusa dragalasa si poznasa a fost companionul nostru permanent. Ne-a adoptat imediat, fara prea multe suspine dupa stapanii ei plecati, ne-a facut sa ne simtim iubiti, doriti, ne-a facut sa radem in permanenta si ne-a lasat sa o alintam, sa o rasfatam si chiar sa o iubim. Am alergat cu ea dupa broscoiul testos si i-am mancat castravetii, l-am fugarit prin toata curtea, am prins viespi si gandaci, am dezgropat bulbi de lalele si am facut gropi pe sub hortensie, brad si tuia, am ros crengi si carlige de rufe, ne-am udat la furtun incercand sa prindem jetul de apa.... ce nu am facut?!.... N-a fost persoana care sa intre la noi in curte in saptamana asta si sa nu se minuneze de ce nostima si dragalasa este! Baietii mei au dragalit-o in toate felurile. Cand se intorceau noaptea, tarziu, de pe la prieteni, o inveleau cu paturica si ea statea cuminte cu boticul si cu o labuta afara, recunoscatoare ca nu au trecut pe langa ea fara sa o bage in seama. Dimineata se scula dis de dimineata cu fiul meu cel mare, care pleca la serviciu, in timpul zilei ne insotea cand pe unul, cand pe altul din cei ramasi acasa, in functie de ce treburi aveam de facut prin curte. Daca se odihnea peste zi, isi lasa cusca si cosuletul de izbeliste si isi gasea un loc cat mai aproape de noi. Nu am lasat-o sa intre in casa, desi asta isi dorea cel mai mult cand nu ne gasea pe nici unul pe afara. Dar ce priviri pline de repros si resemnare imi arunca din ochii intorsi gales... nu vreti sa stiti! Ma simteam ultimul om!
Acum a plecat la ea acasa. Nu e problema, ca sta aproape de tot si ne vom vedea des. Emotional insa, nu mai puteam. Am constatat ca nu numai emotiile negative ma termina, ci si cele pozitive. Trebuie, cu adevarat, sa ai resurse psihice ca sa faci fata unei noi fiinte care iti patrunde in casa si in viata si care iti cere sa o iubesti.

10 comentarii:

  1. Jucarie cu buton blocat pe on, fara posibilitatea de off :))))
    Nu l-a necajit pe Werner?!?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ba l-a necajit la maximum! La inceput ii era frica de broscoi, apoi si-a dat seama ca nu ii poate face nimic si incerca sa il muste de labele din spate.

      Ștergere
  2. Pufosenie! Eu ador cainii. Intr-adevar nici eu nu sunt de acord cu cainii in casa si nici cu pisicile. Zoe e un nume grozav!

    RăspundețiȘtergere
  3. Eu am un catel de talie mica, metis, stiu ca nu este igienic, mi am asumat acest aspect, dar l-am acceptat in casa, de aceea l-am si luat, sa stea cu noi in casa. Cand am fost bolnava nu s-a ridicat trei zile de langa mine. In momentele de oboseala sau suparare este langa mine, nici cel mai puternic calmant din lumea asta nu are efectul produs de catelul meu. Chiar daca implica responsabilitati in plus merita efortul!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. myky, nu judec pe nimeni. Eu pur si simplu nu pot sa-mi mai iau responsabilitatea ingrijirii unei persoane in plus. Copiii ajung dupa un an-doi sa-ti spuna ce-i doare, unde si cum, pe cand un animal nu poate. Trebuie sa il hranesti, sa aduni murdaria dupa el... Nu mai pot. Eu nu mai pot. Am toata admiratia pentru cei care au aceasta disponibilitate sufleteasca.
      Cum v-am si spus, iubirea pe care o simteam pentru aceasta catelusa m-a daramat sufleteste. Poate ca sunt eu cu nervii pe linia de plutire doar si nici un milimetru mai sus... si nu pot sa ma mai induiosez suplimentar. Nu am resursele necesare.

      Ștergere
  4. iulia, eu te inteleg foarte bine. pe mine ma umfla plansul din orice, fie pozitiv, fie negativ. daca simti ca nu poti, nu-ti mai lua alt suflet pe langa tine, mai bine ai grija de tine, caci o sa fii mai bine si atunci inima iti va spune ea ce poate si ce nu.
    cat despre cainii mari, ei perfecta dreptate, sunt prea impunatori si parca numai dragalasi nu poti spune ca sunt. cu toate astea, max al meu (lup canadian negru, mare) am descoperit ca poate fi ca un bebe cand vrea dragalit, iar max vecinul (bichon, mic mic mic) poate latra o jumatate de zi la o pisica urcata in copac. cred ca e chestie de fire a fiecaruia.
    si broscoiul ce mai face?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Broscoiul se bate cu noi de cate ori ne vede. E iar in calduri si e un pic cam agresiv. Ii ducem mancare si nu o baga in seama. Cred ca mananca prune de pe jos, dar nu l-am vazut niciodata.

      Ștergere