Zoe

Toata tineretea mea s-a invartit in jurul medicilor veterinari si a unor posesori de caini de talie mare: doberman, lup alsacian, dog german. Din nenumarate motive, pe care nu are rost sa le insir aici, nu am fost de acord cu aducerea unui caine in familie. Oricum, daca ar fi fost sa imi iau un caine, acesta ar fi fost unul mare. Un paznic al casei, un caine care sa impuna respect. Nu am inteles niciodata cum pot unii sa-si ia un caine mic. Mai bine o pisica, nu? Asa gandeam. PANA ACUM O SAPTAMANA. Pana acum o saptamana, cand fratele meu, care trebuia sa plece in concediu, ne-a lasat-o pe Zoe.
 Zoe, bichon havanez, cafe au lait.
Si Universul meu s-a intors pe dos. O spun cu mana pe inima: daca, vreodata, prin nu stiu ce minune, ar fi sa-mi iau un caine, bichon havanez scrie pe fruntea mea!
Aceasta jucarie vie mi-a rupt sufletul. Probabil ca e si firea acestei rase, care cauta in permanenta prezenta membrilor familiei precum si centrul atentiei, probabil ca e si sufletelul asta dulce si prietenos care ne-a incantat aceasta saptamana... nu stiu! Dar fata de cainii mari, aroganti si plini de ei, cu personalitate adesea prea puternica, nerecunoscand decat un stapan in casa (cateodata nici pe acela!), tratandu-i pe ceilalti membri ai familiei ca niste tolerati, aceasta catelusa dragalasa si poznasa a fost companionul nostru permanent. Ne-a adoptat imediat, fara prea multe suspine dupa stapanii ei plecati, ne-a facut sa ne simtim iubiti, doriti, ne-a facut sa radem in permanenta si ne-a lasat sa o alintam, sa o rasfatam si chiar sa o iubim. Am alergat cu ea dupa broscoiul testos si i-am mancat castravetii, l-am fugarit prin toata curtea, am prins viespi si gandaci, am dezgropat bulbi de lalele si am facut gropi pe sub hortensie, brad si tuia, am ros crengi si carlige de rufe, ne-am udat la furtun incercand sa prindem jetul de apa.... ce nu am facut?!.... N-a fost persoana care sa intre la noi in curte in saptamana asta si sa nu se minuneze de ce nostima si dragalasa este! Baietii mei au dragalit-o in toate felurile. Cand se intorceau noaptea, tarziu, de pe la prieteni, o inveleau cu paturica si ea statea cuminte cu boticul si cu o labuta afara, recunoscatoare ca nu au trecut pe langa ea fara sa o bage in seama. Dimineata se scula dis de dimineata cu fiul meu cel mare, care pleca la serviciu, in timpul zilei ne insotea cand pe unul, cand pe altul din cei ramasi acasa, in functie de ce treburi aveam de facut prin curte. Daca se odihnea peste zi, isi lasa cusca si cosuletul de izbeliste si isi gasea un loc cat mai aproape de noi. Nu am lasat-o sa intre in casa, desi asta isi dorea cel mai mult cand nu ne gasea pe nici unul pe afara. Dar ce priviri pline de repros si resemnare imi arunca din ochii intorsi gales... nu vreti sa stiti! Ma simteam ultimul om!
Acum a plecat la ea acasa. Nu e problema, ca sta aproape de tot si ne vom vedea des. Emotional insa, nu mai puteam. Am constatat ca nu numai emotiile negative ma termina, ci si cele pozitive. Trebuie, cu adevarat, sa ai resurse psihice ca sa faci fata unei noi fiinte care iti patrunde in casa si in viata si care iti cere sa o iubesti.