Eu sunt absenta nemotivata de doua luni si poate nu scriam nici acum pe blog daca nu aveam niste poze frumoase de aratat. Parca niciodata nu a fost asa de frumos toamna la noi in gradina.
luni, 16 noiembrie 2015
Sfantul Matei... noiembrie...
Toamna frumoasa. Calda. O minunatie...
Eu sunt absenta nemotivata de doua luni si poate nu scriam nici acum pe blog daca nu aveam niste poze frumoase de aratat. Parca niciodata nu a fost asa de frumos toamna la noi in gradina.
Ce ziceti de culorile astea?
Caisul s-a scuturat de tot.
Minitehnicus si-a instalat afumatoarea.
Pamantul din majoritatea lazilor, ghivecelor si jardinierelor a fost rasturnat in gramada pana la primavara viitoare.
Au mai ramas doar lazile mici unde am pus eu niste salata pe care mi-au mancat-o limacsii (cred). O sa ajunga si ea la compostiera.
Peisaj idilic vazut de sus, de pe terasa.
Prin frunzis (atata cat a mai ramas...):
Aici s-a scuturat corcodusul.
Muscatele au fost primenite si asteapta intrarea in casa. Anul asta nu le mai tin in beci pentru ca tot ce am pus acolo s-a pierdut.
Impatiens-ul luat in august, atunci cand petuniile isi dadeau obstescul sfarsit, a fost o surpriza extrem de placuta. E frumos de tot si acuma, de parca ai zice ca abia am instalat jardinierele in primavara. Nicicum nu te-ai gandi ca e sfarsit de toamna. Daca stie cineva cum se pastreaza pana la anul si cum se inmulteste, primesc sfaturi cu bucurie. Parca imi pare rau sa-l las sa inghete. La anul ma gandesc serios daca se mai merita sa iau petunii. Niciodata nu vor imbraca jardiniera asa de frumos, fara sa se rareasca, fara sa se lase si practic fara nici o ingrijire. Petuniile trebuie bibilite in fiecare zi!
Lalelele scoase de Zoe acum o luna au incoltit pe pervaz. La fel si cele din gradina. Ele cred ca a venit primavara.
Cat despre hortensie, ce sa va mai zic? Uitati-va si voi cat e de frumoasa, chiar si asa, fanata:
Bradul asteapta globurile si luminitele. Nu mai e mult.
Minitehnicus s-a jucat un pic si cu aspiratorul de frunze si a facut o curatenie de speriat!
In zona asta urmeaza sa mai plantam niste lalele:
A! Uitasem: ia priviti aici recolta de mere din marul din fata (cel din spate s-a odihnit anul asta):
Eu sunt absenta nemotivata de doua luni si poate nu scriam nici acum pe blog daca nu aveam niste poze frumoase de aratat. Parca niciodata nu a fost asa de frumos toamna la noi in gradina.
joi, 10 septembrie 2015
E toamna iar...
Da. Nu mai e nici un dubiu: a venit toamna. Brusc, asa cum au fost toate trecerile cald-frig-cald din vara aceasta. Am amanat un pic bilantul verii 2015, tocmai pentru ca traiam inca in iluzia ca vara nu a trecut inca.
Prin urmare: a fost un an mediu. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Am facut greseala sa comand seminte de rosii mari si foarte mari si, cum la noi nu prea e soare, aceste plante nu au facut decat cateva rosii (max. 400 grame). Medii, nu am avut decat Printul Negru si Trufa neagra. In continuare cred ca sunt cele mai bune rosii pentru gradina noastra: sunt foarte dulci si gustoase, rodesc bine, chiar in conditiile de la noi si sunt rezistente la boli. Am avut si Neagra de Crimeea, dar asta e pretentioasa, daca nu are tot ce-i trebuie face fructe medii in loc de mari si nici gustul nu e asa cum trebuie. Am avut multe rosii cherry, dar nici ele nu rodesc atat cat pot daca nu au soare. Cele mai grozave sunt Perele portocalii, cultivate pe terasa, la soare mult. Am mai avut unele bune: cherry negre. Foarte bune sunt si cele cultivate in jardiniere. Cele portocalii: deosebite! Bune si foarte productive si rosiile de ghiveci iesite din semintele de la dl. Lalu. M-am mai informat si am aflat ca le merge mai bine in ghivece suspendate, cu ele atarnand peste margini ca petuniile. La anul am sa le pun si asa, dar si in galetile mari de plastic, cu araci mici, toate sus pe terasa, la soare. Jos, in gradina, probabil ca vom renunta treptat la rosii, pentru ca pe viitor se pare ca pe strada cealalta se vor construi niste bloculete P+2+M, stilul "Onoriu"( bine cunoscut in zona asta). Asa ca vom lasa pomii din spate sa se dezvolte in voie, pentru ca tinem la intimitatea noastra si nu avem chef sa se holbeze zeci de ochi in gradina. Probabil ca o vom lasa mai moale cu salata, ceapa verde si ridichile si in lazile acelea vom pune rosii.
In rest, profitand de vremea frumoasa si foarte calda, am pus seminte noi de castraveti sus pe terasa, ridichi in jardinierele din spate (unde erau rosiile pitice), unde e mult soare si fasole in dreptul spalierului. Au iesit, sunt frumoase, sper sa vad si ceva rod peste un timp... sa nu fi fost prea tarziu.
Cat priveste pomii, prunii sunt in plin rod, marul din fata (un fel de semi-golden) este plin de fructe (ramurile lui sunt asa de incarcate incat se sprijina pe crivitar si se vad acum printre struguri). Marul din spate insa, cel care face un fel de ionatane foarte gustoase, se odihneste. La noi asa este: un an unul, un an altul. Nostim e ca marul din gradina are doar cateva mere pe varf, rosii si coapte, la care nu se poate ajunge. Cad singure cand le vine sorocul. Asa ne-am trezit cu cateva ghiulele de-astea atunci cand ne beam cafeaua in balansoar sau leneveam in polog.
Prin urmare: a fost un an mediu. Nici prea-prea, nici foarte-foarte. Am facut greseala sa comand seminte de rosii mari si foarte mari si, cum la noi nu prea e soare, aceste plante nu au facut decat cateva rosii (max. 400 grame). Medii, nu am avut decat Printul Negru si Trufa neagra. In continuare cred ca sunt cele mai bune rosii pentru gradina noastra: sunt foarte dulci si gustoase, rodesc bine, chiar in conditiile de la noi si sunt rezistente la boli. Am avut si Neagra de Crimeea, dar asta e pretentioasa, daca nu are tot ce-i trebuie face fructe medii in loc de mari si nici gustul nu e asa cum trebuie. Am avut multe rosii cherry, dar nici ele nu rodesc atat cat pot daca nu au soare. Cele mai grozave sunt Perele portocalii, cultivate pe terasa, la soare mult. Am mai avut unele bune: cherry negre. Foarte bune sunt si cele cultivate in jardiniere. Cele portocalii: deosebite! Bune si foarte productive si rosiile de ghiveci iesite din semintele de la dl. Lalu. M-am mai informat si am aflat ca le merge mai bine in ghivece suspendate, cu ele atarnand peste margini ca petuniile. La anul am sa le pun si asa, dar si in galetile mari de plastic, cu araci mici, toate sus pe terasa, la soare. Jos, in gradina, probabil ca vom renunta treptat la rosii, pentru ca pe viitor se pare ca pe strada cealalta se vor construi niste bloculete P+2+M, stilul "Onoriu"( bine cunoscut in zona asta). Asa ca vom lasa pomii din spate sa se dezvolte in voie, pentru ca tinem la intimitatea noastra si nu avem chef sa se holbeze zeci de ochi in gradina. Probabil ca o vom lasa mai moale cu salata, ceapa verde si ridichile si in lazile acelea vom pune rosii.
In rest, profitand de vremea frumoasa si foarte calda, am pus seminte noi de castraveti sus pe terasa, ridichi in jardinierele din spate (unde erau rosiile pitice), unde e mult soare si fasole in dreptul spalierului. Au iesit, sunt frumoase, sper sa vad si ceva rod peste un timp... sa nu fi fost prea tarziu.
Cat priveste pomii, prunii sunt in plin rod, marul din fata (un fel de semi-golden) este plin de fructe (ramurile lui sunt asa de incarcate incat se sprijina pe crivitar si se vad acum printre struguri). Marul din spate insa, cel care face un fel de ionatane foarte gustoase, se odihneste. La noi asa este: un an unul, un an altul. Nostim e ca marul din gradina are doar cateva mere pe varf, rosii si coapte, la care nu se poate ajunge. Cad singure cand le vine sorocul. Asa ne-am trezit cu cateva ghiulele de-astea atunci cand ne beam cafeaua in balansoar sau leneveam in polog.
luni, 31 august 2015
Zoe
Toata tineretea mea s-a invartit in jurul medicilor veterinari si a unor posesori de caini de talie mare: doberman, lup alsacian, dog german. Din nenumarate motive, pe care nu are rost sa le insir aici, nu am fost de acord cu aducerea unui caine in familie. Oricum, daca ar fi fost sa imi iau un caine, acesta ar fi fost unul mare. Un paznic al casei, un caine care sa impuna respect. Nu am inteles niciodata cum pot unii sa-si ia un caine mic. Mai bine o pisica, nu? Asa gandeam. PANA ACUM O SAPTAMANA. Pana acum o saptamana, cand fratele meu, care trebuia sa plece in concediu, ne-a lasat-o pe Zoe.
Zoe, bichon havanez, cafe au lait.
Si Universul meu s-a intors pe dos. O spun cu mana pe inima: daca, vreodata, prin nu stiu ce minune, ar fi sa-mi iau un caine, bichon havanez scrie pe fruntea mea!
Aceasta jucarie vie mi-a rupt sufletul. Probabil ca e si firea acestei rase, care cauta in permanenta prezenta membrilor familiei precum si centrul atentiei, probabil ca e si sufletelul asta dulce si prietenos care ne-a incantat aceasta saptamana... nu stiu! Dar fata de cainii mari, aroganti si plini de ei, cu personalitate adesea prea puternica, nerecunoscand decat un stapan in casa (cateodata nici pe acela!), tratandu-i pe ceilalti membri ai familiei ca niste tolerati, aceasta catelusa dragalasa si poznasa a fost companionul nostru permanent. Ne-a adoptat imediat, fara prea multe suspine dupa stapanii ei plecati, ne-a facut sa ne simtim iubiti, doriti, ne-a facut sa radem in permanenta si ne-a lasat sa o alintam, sa o rasfatam si chiar sa o iubim. Am alergat cu ea dupa broscoiul testos si i-am mancat castravetii, l-am fugarit prin toata curtea, am prins viespi si gandaci, am dezgropat bulbi de lalele si am facut gropi pe sub hortensie, brad si tuia, am ros crengi si carlige de rufe, ne-am udat la furtun incercand sa prindem jetul de apa.... ce nu am facut?!.... N-a fost persoana care sa intre la noi in curte in saptamana asta si sa nu se minuneze de ce nostima si dragalasa este! Baietii mei au dragalit-o in toate felurile. Cand se intorceau noaptea, tarziu, de pe la prieteni, o inveleau cu paturica si ea statea cuminte cu boticul si cu o labuta afara, recunoscatoare ca nu au trecut pe langa ea fara sa o bage in seama. Dimineata se scula dis de dimineata cu fiul meu cel mare, care pleca la serviciu, in timpul zilei ne insotea cand pe unul, cand pe altul din cei ramasi acasa, in functie de ce treburi aveam de facut prin curte. Daca se odihnea peste zi, isi lasa cusca si cosuletul de izbeliste si isi gasea un loc cat mai aproape de noi. Nu am lasat-o sa intre in casa, desi asta isi dorea cel mai mult cand nu ne gasea pe nici unul pe afara. Dar ce priviri pline de repros si resemnare imi arunca din ochii intorsi gales... nu vreti sa stiti! Ma simteam ultimul om!
Acum a plecat la ea acasa. Nu e problema, ca sta aproape de tot si ne vom vedea des. Emotional insa, nu mai puteam. Am constatat ca nu numai emotiile negative ma termina, ci si cele pozitive. Trebuie, cu adevarat, sa ai resurse psihice ca sa faci fata unei noi fiinte care iti patrunde in casa si in viata si care iti cere sa o iubesti.
Zoe, bichon havanez, cafe au lait.
Si Universul meu s-a intors pe dos. O spun cu mana pe inima: daca, vreodata, prin nu stiu ce minune, ar fi sa-mi iau un caine, bichon havanez scrie pe fruntea mea!
Aceasta jucarie vie mi-a rupt sufletul. Probabil ca e si firea acestei rase, care cauta in permanenta prezenta membrilor familiei precum si centrul atentiei, probabil ca e si sufletelul asta dulce si prietenos care ne-a incantat aceasta saptamana... nu stiu! Dar fata de cainii mari, aroganti si plini de ei, cu personalitate adesea prea puternica, nerecunoscand decat un stapan in casa (cateodata nici pe acela!), tratandu-i pe ceilalti membri ai familiei ca niste tolerati, aceasta catelusa dragalasa si poznasa a fost companionul nostru permanent. Ne-a adoptat imediat, fara prea multe suspine dupa stapanii ei plecati, ne-a facut sa ne simtim iubiti, doriti, ne-a facut sa radem in permanenta si ne-a lasat sa o alintam, sa o rasfatam si chiar sa o iubim. Am alergat cu ea dupa broscoiul testos si i-am mancat castravetii, l-am fugarit prin toata curtea, am prins viespi si gandaci, am dezgropat bulbi de lalele si am facut gropi pe sub hortensie, brad si tuia, am ros crengi si carlige de rufe, ne-am udat la furtun incercand sa prindem jetul de apa.... ce nu am facut?!.... N-a fost persoana care sa intre la noi in curte in saptamana asta si sa nu se minuneze de ce nostima si dragalasa este! Baietii mei au dragalit-o in toate felurile. Cand se intorceau noaptea, tarziu, de pe la prieteni, o inveleau cu paturica si ea statea cuminte cu boticul si cu o labuta afara, recunoscatoare ca nu au trecut pe langa ea fara sa o bage in seama. Dimineata se scula dis de dimineata cu fiul meu cel mare, care pleca la serviciu, in timpul zilei ne insotea cand pe unul, cand pe altul din cei ramasi acasa, in functie de ce treburi aveam de facut prin curte. Daca se odihnea peste zi, isi lasa cusca si cosuletul de izbeliste si isi gasea un loc cat mai aproape de noi. Nu am lasat-o sa intre in casa, desi asta isi dorea cel mai mult cand nu ne gasea pe nici unul pe afara. Dar ce priviri pline de repros si resemnare imi arunca din ochii intorsi gales... nu vreti sa stiti! Ma simteam ultimul om!
Acum a plecat la ea acasa. Nu e problema, ca sta aproape de tot si ne vom vedea des. Emotional insa, nu mai puteam. Am constatat ca nu numai emotiile negative ma termina, ci si cele pozitive. Trebuie, cu adevarat, sa ai resurse psihice ca sa faci fata unei noi fiinte care iti patrunde in casa si in viata si care iti cere sa o iubesti.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)