Dupa 25 de ani

A inceput lumea sa se agite pentru intalnirea de 25 de ani de la absolvirea facultatii... Ca de obicei, aia din strainatate sunt initiatorii si alcatuiesc cam 80% din comitetul de organizare. Deh, dorul de tara, ce sa-i faci... Eu sunt paralela cu actiunea asta, asa cum am fost si acum 5 ani cand s-au intalnit o mana de colegi de la liceu. Mai pe romaneste: je m'en fiche éperdument! La ce-or folosi intalnirile astea cu niste straini pana la urma, cu niste colegi cu care abia daca schimbai un "buna" pe vremuri? Aia din strainatate vin sa se dea mari fata de prostii care au ramas in tara; aia care abia treceau examenele, dar care au ajuns mari scule pe bascule prin tot felul de posturi, se dau mari fata de aia care, eminenti fiind, si-au mancat amarul prin proiectare si-acu' sunt nime-n drum; aia care invart niste afaceri si au facut bani vin sa-si etaleze fitele... Si-n general, sunt unii care mor de curiozitate sa stie cum mai arata sau ce-a mai facut sau cu cine s-a casatorit ala sau aia.
Intrebarea e: ce te faci cand nu te anima nici curiozitatea, nu vrei nici sa te dai mare si iti mai face si rau sa-i vezi pe toti ce imbatraniti sunt? Mie, de cate ori vad un coleg dupa asa de multa vreme, mi se face rau. Ma deprima halul in care arata... Dupa atatia ani, pana si barbatii arata rau, ca de femei nu mai zic... Si-atunci: care e scopul? What's the point? (vorba lui Oblio...) Ma suna X si ma mai suna Y si se mira sincer cand le zic ca nu am de gand sa-i onorez cu prezenta. Nu pricep. Ei se gandesc deja la ecusoane, la mape de prezentare, la alegerea localului s.a. Si ii intreb: noi, astia din Bucuresti (ca suntem destui), astia care am fost chiar apropiati, astia care stam la o statie unul de altul, de ce nu ne-am intalnit cu anii? Asteptam revederea de 25 de ani ca s-o facem???? Inca n-am primit un raspuns pertinent la aceasta intrebare.